El nu prea intelege exact de ce se agita atat de mult oamenii maturi in jurul lui si nu il lasa sa isi desfasoare orice tip de activitate isi doreste. Aude des: nu ai voie sa tipi, nu ai voie sa plangi, nu ai voie sa sari, nu ai voie sa alergi, nu ai voie sa faci altceva decat fac toti ceilalti copii, nu ai voie sa razi in hohote, nu ai voie sa te tavalesti pe jos, nu ai voie nici sa-ti curga nasul si nici sa faci pipi in pantaloni. Pur si simplu, nu ai voie, nu este bine.
Timpul trece, dupa care ajungi la gradinita. Acolo treaba se complica. Pe langa faptul ca joaca nu mai este o prioritate iarasi nu ai voie sa : te exprimi, sa vorbesti mult, sa plangi (pentru ca deh, acum esti mare), sa te plimbi, sa chicotesti. In plus mai apare si "nu e frumos sa".
Incetul cu incetul inveti cum e sa fii pedepsit, cum este sa fii marginalizat, cum este sa stai intr-un colectiv sub stres, cum e sa primesti recompensa doar daca taci si respiri neobservat. Daca alergi, razi si esti un copil exuberant mai mult ca sigur primesti stampila de copil rau. Ei bine, adultii astia cam obisnuiesc sa strige la tine si sa te pedepseasca pentru orice. La urma urmei si asta e tot o forma de atentie si energie din partea lor, asa ca e ok, atat timp cat esti in centrul atentiei.
Eventual daca vezi ca pierzi teren in defavoarea altor copii din grupa enorma de 25-30, probabil ca vei face exact ceea ce ti se spune sa nu faci : sa lovesti alti copii, sa-i certi si tu la randul tau.
Cele de mai sus sunt doar o parte infima din experientele copiilor anilor 2000. Ei sunt construiti din alt aluat decat suntem noi. Ei sunt o generatie care inca sunt educati de adulti care au trait in regimuri de opresiune. Pentru ei, intuitiv toate aceste metode nu mai functioneaza. Atunci ce fac? ei se revolta, cat pot de mult. Imi doresc ca ei sa-si pastreze spiritul revoltat si puternic, indiferent de regimul la care sunt supusi, pentru ca doar asa voi trai ziua in care voi vedea o Romanie mai vesela decat este ea in prezent.
Am fost pusa in situatia sa fac parte din ambele tabere si nu este usor. Am fost copilul revoltat si inovativ si acum sunt adultul care sunt presat din exterior sa aplic aceleasi metode de educatie ca toti ceilalti. Nu este usor sa mentin un echilibru. Vad in fiecare zi cum evolueaza acesti copii noi ai planetei si ma rog pentru ei sa fie puternici si sa inlature din calea lor in timpul vietii cu mult curaj toate elementele menite sa ii blocheze si sa ii opreasca din evolutie.
Copiii de 5, 6 ani nu mai sunt copii. Din cauza acestui sentiment de inferioritate nejustificat pe care il are tara noastra fata de alte state ale lumii, tendinta si dorinta este ca acesti copii sa devina seriosi, rigizi, extrem de mentali si atotstiutori. Parintii au ambintii ca odraslele lor sa fie competitive, sa castige, sa fie cei mai buni. De cealalta parte educatorii au o programa enorm de incarcata pe care trebuie sa o respecte dumnezeieste incarcandu-i pe copii intr-un ritm accelerat si ambitios cu informatii.
La gradinita se invata limbi straine, matematica, se invata cantecele pe de rost obligatoriu, iar jocurile sunt menite sa sporeasca doar logica si inteligenta mentala. Nimic nu mai este amuzant, nimic nu mai este creativ, copiii au cearcane. Notiunea de inteligenta emotionala nu prea exista, iar cultul tolerantei, al increderii si intelegerii fata de omul de langa noi este prea putin abordat. Ei bine asta este valabil si in familii, nu doar in gradinite.
Cert este ca acest copii cresc intr-un stres enorm zi de zi. Ceea ce ma bucura este ca au reusit sa-si creeze un sistem de aparare mult mai puternic decat il aveam noi. Avand acces la atat de multa informatie, ei fac conexiuni mult mai usor si jongleaza cu adultii mult prea autoritari.
Acest articol nu este menit sa judece sau sa critice. Ar fi simplu sa afirm ca este vina parintilor sau a educatorilor, sau a Romaniei. Ar fi simplu sa spun ca suntem toti niste victime ale unui sistem defect, sa blamez politicienii si sa plang tarii acesteia de mila. Toata lumea face asta.
Celor din jurul meu le-au luat 20 de ani sa ma dezvete de ceea ce sunt eu cu adevarat, iar mie inca 8 sa ma recapat pe mine insami si inca procesul nu s-a terminat. Am crescut intr-un oras in care a avea talent la muzica este si astazi ceva exotic. Am trecut prin sistemul de invatamant pana la masterat inclusiv si dupa ce am dat disertatia am facut o cruce mare ca am scapat de sistemul nostru de educatie. Ironic am ajuns sa lucrez cu copiii, iar acestia au avut menirea pana acum sa-mi aduca aminte cine am fost si cine sunt. Au rascolit in mine cele mai dureroase amintiri despre "Iulia nu ai voie", in conditiile in care am fost o copila destul de maleabila si influentabila, desi vizibil revoltata.
Eu mai gresesc cu ei, dar am incredere in acest copii de astazi ca au o capacitate enorma de a lupta pentru ei insisi. Pe de alta parte trebuie sa acceptam ca acesta este si destinul nostru, al celor nascuti in Romania. Ceea ce traim astazi ne finiseaza si ne caleste spiritul. Sunt convinsa ca nimic nu este intamplator si a fugi de graiul asta al nostru dulce este de departe cea mai mare greseala. Sa ne intre bine in cap: nu suntem nici nemti ,nici francezi si doar noi avem cuvintele DOR si DOINA.
Imi doresc sa traiesc si sa-i vad pe acesti micuti avand copii la randul lor. Imi doresc ca ei sa ierte si sa uite tot ce astazi li se introduce fortat in subconstient. Imi doresc sa fie liberi, plini de forta si curajosi in a-si exprima opiniile. Ei sunt niste copii care au venit pe pamant cu un bagaj spiritual mult mai mare si am speranta ca vor intui inca de la o varsta frageda care este menirea lor.
Noi adultii in schimb avem datoria sa nu uitam ca lumea viitorului este a lor, al acestor copii. Avem datoria sa-i respectam ca pe niste entitati spirituale. Copiii acestia simt, discern, au opinii si dorinte. Acum inca mai pot fi opriti cu forta dar vor veni vremuri in care ei vor fi categoric mai puternici decat noi.
Noi, oamenii acestia tristi si seriosi ce suntem, ar trebui sa fim recunoscatori pentru toata iubirea pe care copiii sunt capabili sa ne-o dea gratuit in ciuda comportamentului nostru abuziv.
Suntem obligati si responsabili in a deveni capabili sa le oferim calm, intelegere, rabdare, bunatate, protectie si mai ales respect.
Pamantul, planeta, viata aici este asa cum este. O privire din ansamblu este acum in acest ceas binevenita.
Daca nu am avea greutati inseamna ca nu ar trebui sa fim aici si ca nu am mai avea nimic de invatat. Suntem pusi unii langa altii sa ne bucuram si sa cantam, sa suferim si sa plangem, sa fim singuri si in comunitati. Avem de facut atat de multe.
Un grad minim de acceptare ne va usura traiul. Doar astfel, viata aceasta, miracolul si cadoul nostru, presarat cu atat de multe provocari poate astfel purta o emblema permanenta de lumina si speranta.
